Astăzi m-am trezit dimineața și accidentul care l-am văzut sub ferestrele mele, m-a făcut sa înțeleg cît de nesigură este viața aceasta, cît de trecători noi suntem prin ea, cît de multe șanse sa te pornești și sa nu mai ajungi la destinație.
S-au împlinit aproape 10 ani de cînd am trecut prin divorț . Nu a fost cea mai fericita căsătorie, dar noi toți învățăm din propriile greșeli. După un proces lung și devastator de judecata, m-am ridicat din genunchi și am inceput să-mi fac lista planurilor și viselor mele de viitor . Dar viața avea alte planuri pentru mine. Urma sa le aflu peste doi ani.
In august 2010, aflîndu-mă la odihnă în Turcia m-am simțit rău. Venită de urgență la Chișinău, am fost internată în spital. După o lună de investigații ce nu aduceau nici o ușurare, m-am resemnat cu moartea. Cînd ajungi în reanimare și vezi cum moare cel de lîngă tine, realizezi că următorul poți fi chiar tu. Dar nu a fost sa fie, am hotărît sa lupt pentru ca sa nu mai văd ochii înlăcrimați a lui tata. Și iată după o lună, scăpînd de medici care nu vroiau sa întreprindă nimic, care au hotărît ca nu mai am zile şi nu mai face de pierdut timp cu mine, ajung în centrul de hemodializa cu insuficiență renală acută de gradul 4. Știți, se spune că in viața unui om este un eveniment după care el poate afirma ca a fost viața înainte de …si după. Acesta e cazul meu. Cu prima dializa viața mea s-a schimbat . Tot ce eu îmi doream pina atunci, la ce speram, la ce visam, nimic nu mai conta . Unica ce mai conta era respectarea regimului alimentar strict, dializele de doua ori săptămîna și prezența la ele, pastile, preparate, perfuzii, tratamente. Dependența de aparatul de dializa moral m-a devastat. Unica șansă la o viață normala este un transplant de rinichi, dar acesta e un vis prea curajos, așa că mai bine nici sa nu sper degeaba. Nu mai vroiam să trăiesc, nu mai vroiam să duc lupta asta, nu mai puteam sa vad cum plînge mama pe ascuns, nu-mi puteam ierta că copilul meu a plecat in clasa întîi cu oameni străini, nu puteam trăi cu gîndul ca nu voi mai putea avea copii şi am cedat . Am lăsat mîinile în jos şi nu mai aveam dorință, putere, foc în mine sa mă ridic. Așa într-o stare de hibernare a sufletului meu am trăit cîțiva ani. Eram la capătul disperării. Am trecut printr-o depresie grea pâna intr-o dimineață, cînd m-am trezit, m-am uitat lung la mine în oglinda şi îmi venea să-mi dau o palmă . M-am înfuriat pe mine pentru că am cedat, pentru că am permis viața sa mă învingă, pentru că în acel moment m-am dovedit a fi slabă. Şi uitîndu-mă așa în oglinda din holul meu, am șoptit încet, doar pentru mine „Bună dimineața, viață!!!”
Atunci am realizat că viața , nici viata nu mai e daca o trăiești pe jumate, e doar o existență. Trebuie de schimbat ceva, trebuie de luptat, trebuie de mers înainte nu doar pentru existență. În acel moment am hotărît ca voi trai frumos, chiar si cu dializă, chiar şi fără posibilitatea de a călători, chiar şi fără posibilitatea de a mai fi mamă. Poate nu voi fi persona perfecta pentru cineva, dar îmi voi trăi clipa, pentru copilul meu, pentru părinții mei, pentru fratele şi sora mea. De azi voi lupta să devin persoana perfectă pentru mine, voi lupta împotriva demonilor şi fricilor mele care m-au supus atîția ani. Şi am început sa înving temerile mele una după alta. In primul rînd frica de a mai crede în oameni, in bărbați, frica de a mai fi cu cineva intr-o relație. In al doilea rînd frica ca nu voi mai putea munci, ca toti acești ani de viață pasivă m-au făcut sa uit tot ce am învățat. Frica ca nimeni nu mă va iubi din cauza ca nu mai pot da naștere la un copil, ca nu voi mai deveni mamă niciodată. Am privit lucrurile sub alt unghi si am realizat ca atîția copii în lumea asta nu au o mamă, eu pot deveni o mamă buna pentru oricare din ei. La moment trebuie sa lupt pentru copilul ce deja il am. Şi aşa am pornit la drum.
Stiti care e cel mai dureros lucru pentru un pacient de hemodializa ? Nu, nu procedurile de doua ori in săptămîna, nicidecum nu acele in mina timp de 4 ore, ci lumea oamenilor perfecți, unde tu esti un imperfect, un om slab, cu dizabilități. Atunci am hotărît că nimeni nu va şti prin ce trec şi am început să-mi trăiesc viața cum știam eu mai bine, cum îmi permiteau posibilitățile. Am inceput sa muncesc, sa ajut oamenii care aveau nevoie, sa dau o șansă copiilor care nu au avut-o pâna acum, să ies cu prietenii, să fac noi cunoștințe, sa deschid noi orizonturi, sa ma îndrăgostesc din nou si să-l cunosc pe cel mai minunat barbat, care a apărut in viața mea atunci cînd aveam cel mai mult nevoie şi care a crezut în mine. Cu ajutorul lui m-am acceptat așa cum sunt, mă iubesc asa cum sunt. Lumea care mă cunoaște, știe că sunt un om vesel, iubitor de viață şi săritor la nevoie, că sunt o persoană directă, dar sinceră, care face totul cu dăruire de sine, că sunt o femeie care zice mereu că viața e frumoasă.
Toți avem la început un plan de viață perfect pentru fiecare. Așa cum ne-am dori să decurgă totul. Niciodată nu ne gîndim că într-o zi fatală putem ajunge la dializa, sau într-un scaun cu rotile, sau, traversând strada, sa nu mai ajungem acasă, sau urcînd în mașină să nu mai coborîm din ea. In planurile noastre de viață nu avem așa momente. Dar viața este un test şi o încercare, iar testele niciodată nu sunt ușoare. Şi dacă așteptați comodități de la viață, mă tem să vă dezamăgesc. E în regulă să-ți fie frica, e ok să plîngi, să fii frustrat si dezamăgit, dar după aceasta, ridică-te şi mergi înainte, în sus, spre soare, la lumină! Atîta timp cât ești viu, nu ești mort. Eșecul tău ar trebui să-ți fie un imbold, căci atunci cînd cazi- te ridici şi, daca iarăși cazi, din nou te ridici. Şi aceasta te determină să continui.
Acceptați-vă așa cum sunteți, dar nu uitați să tindeți la mai mult, trăiți-va şi prețuiți-vă viața nu doar după ce ați scăpat din ghearele morții. Adevărata putere se afla in voi. Adevărata fericire e să-ți trăiești clipa .
NU MURITI FIIND INCA VII !!!
jurnalul unei femei puternice 